Ostpolitik

Ostpolitik

Willy Brandt a devenit ministru de externe în Republica Federală Germania în 1966. El a dezvoltat politica Ostpolitik (reconciliere între estul și vestul Europei). Aceasta a înlocuit Doctrina Hallstein a guvernului condus de Konrad Adenauer.

În 1969 Brandt a devenit cancelar al Germaniei de Vest. El a continuat cu politica sa de Ostpolitik și, în 1970, a negociat un acord cu Uniunea Sovietică care acceptă frontierele Berlinului. În 1971 s-a ajuns la un acord care a facilitat vizitarea Berlinului de Est pentru oamenii din Berlinul de Vest.

Ca parte a politicii Ostpolitik, Tratatul de bază a fost semnat în 1972. În acest tratat Republica Federală Germania și Republica Democrată Germană s-au angajat să dezvolte relații normale pe „baza egalității, garantându-le integritatea teritorială reciprocă, precum și granița dintre ei și recunoașterea reciprocă a independenței și suveranității ”.

Ca urmare a Ostpolitik, Republica Federală Germania a schimbat ambasadori cu Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și Bulgaria.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord este în primul rând o alianță eficientă de apărare. Împiedică potențialii oponenți să fie tentați să exercite presiune politică asupra oricăruia dintre aliați prin forța militară. Dar este necesar un efort constant pentru a menține această forță defensivă în fața dezvoltării tehnice care avansează constant. Ne dăm seama că angajamentul în Europa este o povară mare pentru Statele Unite ... Mă tem că nu a sosit încă timpul pentru o ușurare semnificativă a poverii Statelor Unite.

NATO și politica de destindere nu se exclud reciproc. Dimpotrivă, existența NATO - adică a greutății sale politice și a disponibilității de a ne apăra teritoriul împotriva tuturor atacurilor - a arătat că o politică de tensiuni și crize nu are nici un folos. Slăbirea NATO ar reduce posibilitatea unei distențe și ar reduce eficiența acesteia. Disuasiunea militară a asigurat pacea Europei ... Securitatea și destinderea militară nu se contrazic, ci se completează reciproc. Fără sprijinul ferm al alianței, nu putem continua nicio politică de distensie. În mod similar, obiectivul politic al alianței nu va fi realizat fără o destindere est-vest.

Se poate susține că Herr Brandt a renunțat la un principiu și a primit puțin în schimb. Germanii de Est și, în spatele lor, rușii, au făcut doar câteva ușoare concesii în ceea ce privește contactele umane, administrative și comerciale de peste graniță. Dar sunt adevărate concesii, în timp ce reunificarea Germaniei, în afara unui nou cataclism mondial, a devenit un vis imposibil. Relațiile internaționale postbelice sunt suficient de dificile, dar este mai bine să se bazeze pe realitățile prezente decât pe un trecut dispărut sau un viitor imaginar.


Ostpolitik - Istorie

Relațiile Germaniei de Vest cu statele din estul Europei au stagnat practic de la înființarea Doctrinei Hallstein la mijlocul anilor 1950. În 1970, în încercarea de a reduce tensiunile din Europa, Brandt și ministrul său FDP pentru afaceri externe, Walter Scheel, au fost de acord să negocieze cu blocul comunist. Pentru prima dată din 1948, politicienii de top din RFA și RDG au purtat discuții, cu Brandt și cu prim-ministrul est-german, Willi Stoph, întâlnindu-se la Erfurt în Germania de Est și Kassel în Germania de Vest. Deși discuțiile nu au produs rezultate concrete, deoarece Brandt a refuzat să recunoască RDG ca stat suveran, liniile de comunicare au fost redeschise.

După coordonarea obiectivelor politice cu Statele Unite, RFG a inițiat, de asemenea, negocieri cu Uniunea Sovietică asupra unui tratat de normalizare a relațiilor, în care ambele țări au renunțat la utilizarea forței. RFG a fost de acord să nu facă revendicări teritoriale și a recunoscut de facto frontiera Oder-Neisse și granița dintre RFG și RDG. Negociatorii FRG au insistat însă că astfel de acorduri nu au modificat poziția Germaniei de Vest cu privire la reunificarea viitoare a țării și că responsabilitățile celor patru puteri din Germania au rămas neschimbate prin tratat. De asemenea, au legat semnarea tratatului de o promisiune sovietică de a deschide discuții privind normalizarea situației de la Berlin. După ce Uniunea Sovietică a fost de acord cu aceste condiții, Tratatul de la Moscova a fost semnat în august 1970. Acordul a deschis drumul către negocieri cu alte țări ale blocului sovietic.

În decembrie 1970, după zece luni de negocieri complicate, RFG și Polonia au semnat Tratatul de la Varșovia. Tratatul conținea în esență aceleași puncte ca și Tratatul de la Moscova privind problema frontierei de vest a Poloniei, renunțarea la revendicările teritoriale de către RFG și responsabilitățile în curs ale celor patru puteri. În schimb, Polonia a fost de acord să permită etnicilor germani aflați încă în Polonia să emigreze în RFA. În cadrul dezbaterilor ulterioare privind ratificarea celor două tratate, CDU / CSU și o parte din FDP și-au făcut consimțământul condiționat de formularea unei declarații puternice de către Bundestag care subliniază dreptul Germaniei la reunificare în autodeterminare și a responsabilităților aliaților pentru Germania și Berlin.

Concomitent cu negocierile asupra tratatelor de la Moscova și Varșovia, cele patru puteri s-au angajat să pună capăt dezacordului cu privire la statutul Berlinului în discuțiile care au condus în cele din urmă la Acordul celor patru puteri (cunoscut și sub numele de Acordul quadripartit) din septembrie 1971. a început în martie 1970, a început cu un început dificil, deoarece aliații occidentali și Uniunea Sovietică erau profund împărțiți în legătură cu interpretarea lor de bază a „statutului Berlinului”. După ce „au fost de acord să nu fie de acord” cu privire la acest punct, s-au făcut în cele din urmă progrese și toate părțile au fost de acord că statu quo-ul Berlinului nu ar trebui schimbat unilateral.

Uniunea Sovietică a făcut două concesii foarte importante: traficul către și dinspre Berlinul de Vest nu va fi împiedicat în viitor, iar legăturile existente ale Berlinului de Vest cu RFA au fost recunoscute de facto. Cu toate acestea, oficialii sovietici au insistat că Berlinul de Vest nu trebuie considerat un teritoriu al RFG și, prin urmare, nu trebuie să fie guvernat de acesta. Mai mult, Uniunea Sovietică a făcut ca încheierea acordului dintre cele Patru Puteri să fie condiționată de semnarea Tratatului de la Moscova între RFG și Uniunea Sovietică, care era încă în curs de negociere. Prin urmare, au stabilit aceeași legătură pe care o ceruse RFG, dar în sens invers.

Acordul celor patru puteri a acuzat guvernele Berlinului de Vest și RDG de negocierea unui acord care să reglementeze accesul către și dinspre Berlinul de Vest din RFG și să asigure dreptul berlinezilor de vest de a vizita Berlinul de Est și RDG. Acordul de tranzit din mai 1972 a aranjat aceste probleme și a asigurat, de asemenea, drepturile cetățenilor RDG de a vizita RFG, dar numai în caz de urgență familială.

În urma negocierilor privind traficul dintre RFA și RDG, ambele părți au recunoscut fezabilitatea de a ajunge la un tratat mai cuprinzător între cele două state germane. Discuțiile au început în august 1972 și au culminat în decembrie 1972 odată cu semnarea Tratatului de bază. În tratat, ambele state s-au angajat să dezvolte relații normale pe baza egalității, garantându-și integritatea teritorială reciprocă, precum și granița dintre ele, și recunoscându-și reciproc independența și suveranitatea. De asemenea, au fost de acord cu schimbul de „misiuni permanente” la Bonn și Berlinul de Est pentru relațiile ulterioare.

După aprobarea amară contestată a Tratatului de bază de către Bundestag controlat de SPD-FDP în mai 1973, o decizie politică împotriva căreia CDU / CSU avertizase de zeci de ani a devenit o realitate: recunoașterea de facto a Germaniei de Vest a Germaniei de Est ca stat separat . Pentru mulți conservatori, Tratatul de bază a reprezentat eșecul Doctrinei Hallstein și o lovitură finală a posibilității reunificării Germaniei. Bavaria a depus o cerere la Curtea Constituțională Federală din Karlsruhe pentru a împiedica punerea în aplicare a tratatului, dar curtea a considerat că tratatul este compatibil cu prevederile Legii fundamentale. Ca urmare a tratatului, RFG și RDG au devenit membri ai ONU în iunie 1973.

Dintre statele din est, Cehoslovacia a rămas singurul vecin cu care Germania de Vest nu normalizase încă relațiile diplomatice. Negocierile cu această țară s-au dovedit a fi considerabil mai dificile decât cele cu Uniunea Sovietică sau Polonia. Principalul obstacol a fost o diferență în interpretarea Acordului de la München din septembrie 1938. Pe de o parte, RFG a susținut că acordul în sine trebuia considerat legal valabil, dar că ocuparea Cehoslovaciei în martie 1939 își anulase prevederile. Cehoslovacia, pe de altă parte, a insistat ca acordul să fie considerat nul încă de la început. Ambele părți au convenit în cele din urmă că acordul va fi considerat nul, dar că toate procedurile legale pe teritoriul ocupat între 1938 și 1945 vor fi menținute. Odată ce s-a ajuns la această înțelegere de bază, în decembrie 1973 a fost semnat tratatul cu Cehoslovacia, cunoscut sub numele de Tratatul de la Praga, cu conținut similar Tratatului de la Varșovia, și au fost stabilite relații diplomatice. La scurt timp după aceea, Germania de Vest a schimbat ambasadori cu Ungaria și Bulgaria.


Ostpolitik - Istorie

Germania pare să se afle brusc într-un murat politic. Aproape o jumătate de secol de angajament german cu Rusia, care ar fi trebuit să îmblânzească impulsurile istorice ale Moscovei, pare să fi ajuns la nimic în urma anexării Crimeii de către Ucraina din martie 2014. Dar acest angajament a părăsit Germania (și multe alte țări din Europa Centrală). mai dependente de Rusia pentru o mare parte din aprovizionarea cu energie.

Desigur, chiar și fără criza ucraineană, abordarea Germaniei cu privire la securitatea energetică, plină de paradoxuri, a confundat adesea persoanele din afară. Germania este o țară abundentă în cărbune, dar se simte rușinată să o exploateze, o țară deficitară în soare, dar care și-a fixat o mare parte din viitorul său în energia solară și o țară care are centrale nucleare bine administrate, dar a decis să le închidă (importând în schimb energie nucleară din Franța). În loc să urmeze o politică de securitate energetică care să asigure disponibilitatea continuă a energiei la prețuri accesibile, este aproape ca și cum liderii germani ar fi ales una care să facă contrariul.

O mare parte din acestea a fost produsul Germaniei Energiewende politica (tranziția energetică). Vorbit pentru prima dată în anii 1980 și pus în practică în deceniile următoare, el prevede că Germania își va înceta treptat formele convenționale de generare a energiei în favoarea surselor regenerabile de energie, precum energia eoliană și solară. Majoritatea germanilor sperau că, în timp, Energiewende ar produce o abundență de energie regenerabilă și o mult diminuată pentru combustibilii fosili sau energia nucleară. În teorie, acest lucru nu numai că ar reconcilia paradoxurile în situația actuală a energiei, ci ar contribui și la crearea unei societăți mai ecologice. [1]

Dar absența unei tehnologii de stocare a energiei electrice pe scară largă sau a unei rețele de transport proiectate corespunzător a făcut ca puterea generată din surse regenerabile de energie, cum ar fi solară și eoliană, să rămână intermitentă. Această volatilitate face ca rețelele electrice să fie greu de gestionat. Cantitatea de energie electrică pusă pe o centură trebuie să se potrivească exact cu cantitatea consumată, altfel variațiile de tensiune ar putea cauza întreruperi. Și astfel, chiar dacă sursele regenerabile de energie au devenit o parte mai mare a mixului energetic al țării, Germania nu a putut să se dezlipească de cărbune și gaze naturale. Într-adevăr, a devenit și mai dependent de ei pentru a uniformiza cantitatea de energie electrică din rețeaua sa. [2]

Între timp, pentru a plăti subvențiile care au asigurat creșterea producției de energie regenerabilă, gospodăriile germane au trebuit să accepte costurile cu energia electrică care au crescut cu 48% mai mult decât media din Europa din 2013. (Adică peste 40% creșterea costurilor energiei electrice europene în ultimul deceniu.) Deja unele industrii consumatoare de energie, cum ar fi oțelul și mașinile, au dat semne de dezinvestire în Germania și localizare în altă parte. Pentru a preveni acest lucru, Germania a scutit unele companii de a plăti subvenția, punând o povară și mai mare asupra gospodăriilor. La rate atât de mari, unii au început să se întrebe dacă Energiewende ar putea să scape baza industrială a Germaniei înainte de a-și atinge obiectivul. [3]

Aceasta a fost poziția de neinvidiat în care se afla Germania când a început criza ucraineană. Până de curând, preocupările de mediu au condus perspectivele de securitate energetică ale Germaniei, la fel ca cele din alte țări europene. Majoritatea germanilor au considerat impactul pe care securitatea internațională l-ar avea asupra aprovizionării cu energie fiabile ca o preocupare de nivelul al doilea, indiferent dacă l-au admis sau nu. Astfel, chiar dacă Germania și-a limitat propria producție de energie convențională (în principal cărbune brun), a acceptat de bunăvoie Rusia ca un nou furnizor major de gaze naturale. Berlinul a apărut neliniștit de posibilitatea ca Rusia să-și transforme relația de aprovizionare cu gaze naturale în pârghie politică. Acest lucru părea să se schimbe brusc odată cu criza ucraineană, când Rusia a clarificat puterea pe care o dețineau sursele sale de energie asupra economiilor europene încă în redresare. Cu siguranță, factorii de decizie germani au luat notă. Poate că pentru prima dată după mult timp, Berlinul a trebuit să reconsidere ipotezele care îi stau la baza securității energetice, ca să nu mai vorbim de abordarea sa față de Rusia.

O SCURTĂ ISTORIE A OSTPOLITIK

Dar a fost într-adevăr atât de brusc pentru Germania? Nu chiar. De la sfârșitul anilor 1960, Germania (pe atunci Germania de Vest) începuse să ia măsuri de politică externă în relația sa cu Rusia (pe atunci Uniunea Sovietică), ceea ce a dus la dependența sa de gaze naturale de Rusia. La acea vreme, Partidul Social Democrat (SDP) din Germania de Vest tocmai venise la putere. Cancelarul Willy Brandt și adepții săi de centru-stânga au crezut că cea mai bună cale către securitatea europeană constă în construirea de poduri către, mai degrabă decât consolidarea bastioanelor împotriva Uniunii Sovietice. Brandt spera să poată stabili încredere în Est, așa cum a făcut predecesorul său Uniunii Creștine Democrate, cancelarul Konrad Adenauer, cu Occidentul.

Abordarea lui Brandt a devenit cunoscută sub numele de Neue Ostpolitik (noua politică orientală). El a susținut că Germania ar putea produce Wandel durch Annäherung (schimbare prin apropiere). Eforturile sale au culminat cu o serie de acorduri între Germania de Vest și Uniunea Sovietică în 1970. Printre primul a fost unul în care cele două țări au fost de acord să schimbe țeava de oțel cu diametru larg din Germania de Vest pentru livrările viitoare de petrol și gaze naturale sovietice. La acea vreme, era cel mai mare acord comercial încheiat vreodată între blocurile comuniste și necomuniste. Mai târziu în acel an, cele două țări au semnat un acord istoric pentru a renunța la utilizarea forței. Brandt și-a asigurat aliații occidentali că Ostpolitik nici nu ar slăbi angajamentul Germaniei de Vest față de NATO și nici nu ar face Germania de Vest dependentă de Uniunea Sovietică.

Cu toate acestea, realitățile războiului rece au intrat în cele din urmă în îmbrățișarea Germaniei de Vest Ostpolitik. În 1981, Uniunea Sovietică a făcut presiuni asupra guvernului comunist al Poloniei pentru a contracara Solidaritatea, un sindicat polonez care agita pentru schimbări sociale. Aceasta a determinat Statele Unite să impună sancțiuni economice Uniunii Sovietice. Dar succesorul SPD al lui Brandt, cancelarul Helmut Schmidt, s-a opus unei astfel de abordări confruntatoare a Uniunii Sovietice. În schimb, Schmidt, în conformitate cu Ostpolitik, a continuat cu acordul de conducte al Germaniei de Vest cu Uniunea Sovietică pentru a aduce gaze naturale din Siberia în Europa, antagonizând Statele Unite. Făcând acest lucru, Schmidt a demonstrat cum Ostpolitik ar putea împărți Germania de Vest de unul dintre cei mai apropiați aliați ai săi.

Următorul cancelar al Germaniei de Vest, Helmut Kohl al Uniunii Creștine Democrate, a reușit să remedieze o mare parte a rupturii dintre Germania de Vest și Statele Unite. Sprijinul ferm al lui Kohl pentru desfășurarea de rachete NATO și americane în Europa de Vest a ajutat enorm. Dar Kohl nu a anulat legăturile economice pe care Germania de Vest le-a stabilit cu Uniunea Sovietică. La fel ca majoritatea germanilor de vest, el era îngrijorat de soarta celor din Germania de Est și credea că este înțelept să mențină un dialog cu Moscova. Apoi, după sfârșitul Războiului Rece, reunificarea Germaniei și dizolvarea Uniunii Sovietice, Ostpolitik părea o rubrică bună sub care să unim Rusia într-o Europă mai largă. De asemenea, politica a facilitat îngrijit penetrarea mai mare a companiilor germane în Rusia. Mulți au susținut că o astfel de integrare economică ar reduce șansele unui viitor conflict, deoarece ambele părți ar trebui să piardă dacă acest lucru ar avea loc.

Această mentalitate a atins apogeul în timpul cancelariei lui Gerhard Schröder. Social-democrat și discipol al lui Brandt, Schröder a revigorat Ostpolitik prin politica sa de Wandel durch Handel (schimbare prin comerț) cu Rusia (și China). El a ajuns să creadă că Rusia (și președintele acesteia, Vladimir Putin) s-au schimbat fundamental. Astfel, în timpul său de cancelar, Schröder a presat legături mai puternice cu Rusia. S-a întâlnit cu Putin de cel puțin 37 de ori și, în 2004, l-a numit „democrat fără cusur”. [4] Schröder a presat și construcția Nord Stream, un proiect major de conducte de gaze naturale care este deținut în majoritate de Gazprom din Rusia și conectați direct Rusia la Germania. Mai frică de întreruperile aprovizionării cu gaze naturale din cauza diferențelor dintre Rusia și Ucraina (prin care trebuie să treacă gazul său natural) decât relațiile sale cu Rusia, Berlinul a aprobat Nord Stream. Conductele duble ale proiectului au fost stabilite în 2011 și 2012. [5]

Sfârșitul mandatului lui Schröder nu a pus capăt relației strânse a Germaniei cu Rusia. Cancelarul Angela Merkel și actualul său ministru de externe, Frank-Walter Steinmeier, cândva șef de cabinet al lui Schröder, au păstrat liniile de comunicare deschise către Moscova. De-a lungul crizei ucrainene, Merkel a avut probabil un contact mai direct cu Putin decât orice alt lider occidental. Se pare că a făcut acest lucru datorită convingerii sale că dialogul constant poate evita tipurile de comunicare greșită care ar putea duce la un conflict deschis. De asemenea, a făcut acest lucru pentru a evita periclitarea intereselor comerciale majore pe care companiile germane le construiseră în Rusia. Dar la fel de important ca ambii factori, este că majoritatea germanilor ar prefera să-și vadă țara mai degrabă ca un mediator în criza dintre Rusia și Occident decât ca un partizan în aceasta. Politicienii germani care au opinat că Occidentul a arătat o sensibilitate insuficientă față de interesele rusești în anii dinaintea crizei au reflectat acel sentiment. În acest fel, Ostpolitik a continuat să rezoneze în Germania. [6]

În consecință, pe parcursul a aproape o jumătate de secol și sub diferite arome de Ostpolitik, dacă Wandel durch Annäherung sau Wandel durch Handel, Dependența Germaniei de gazul natural rusesc a fost lăsată să crească. În 2012, Rusia a furnizat aproximativ 37% din cererea totală de gaze naturale a Germaniei. Această cotă va crește anul acesta după ce Nord Stream va începe să funcționeze mai aproape de capacitatea maximă. [7] Decizia Berlinului de a abandona energia nucleară până în 2022 - ca urmare a topirii japoneze a Fukushima Dai-Ichi în 2011 - va forța Germania să se bazeze în continuare pe gazele naturale (și cărbune) pentru a netezi numai fluxul și fluxul de energie electrică din surse regenerabile de energie , dar oferă, de asemenea, energie de bază pentru rețeaua sa. Acest lucru va exacerba și mai mult vulnerabilitatea Germaniei la șocurile de aprovizionare cu energie. Și întrucât prețurile la energie sunt de obicei stabilite la marjă, chiar și o ușoară scădere a aprovizionării cu energie ar putea crește prețurile deja ridicate ale energiei electrice din Germania. Așadar, pe măsură ce Berlinul stabilește modul în care se va ocupa de renașterea Rusiei, trebuie să țină cont de securitatea sa energetică.

Poate în mod surprinzător, Rusia a privit întotdeauna Ostpolitik oarecum diferit decât Germania. Pentru a fi siguri că există opinii variate despre aceasta în Uniunea Sovietică. Un grup nu dorea nimic de-a face cu Occidentul, temându-se de influențele sale coruptoare. Un alt grup era deschis Ostpolitik, dar din motive care erau departe de a fi omogene. Câțiva s-ar putea să fi fost cu adevărat interesați de relații mai bune. Mai mulți au dorit să profite de avantajele economice care ar rezulta din exporturile de energie către Germania de Vest. Alții au căutat să-l folosească pentru a promova „neutralismul” german, relaxând legăturile Germaniei de Vest cu alianța NATO. Aparent, wandel (schimbare) ar putea funcționa în ambele direcții. [8]

După Războiul Rece, mulți dintre stâlpii de forță ai Rusiei au dispărut. Țara în sine a fost aruncată în frământări economice și politice pentru majoritatea anilor 1990. Capacitatea Rusiei de a influența evenimentele din străinătate s-a concentrat pe exporturile sale de petrol și gaze naturale. Datorită conductelor construite în timpul erei sovietice, Rusia a continuat să domine distribuția energiei în mare parte din Europa Centrală și de Est. Nu este surprinzător că Moscova a încercat să protejeze și să construiască pe această capacitate. În 2011, Rusia și-a consolidat poziția asupra Belarusului, nu prin forța militară, ci mai degrabă prin achiziționarea rețelei sale de conducte de gaze naturale. [9]

Un alt exemplu au fost eforturile Rusiei de a-și promova proiectul de conducte South Stream, ca alternativă la unul susținut de Europa, numit Nabucco, care intenționase să aducă gaze naturale non-rusești în Europa Centrală prin Balcani. Mulți europeni sperau că Nabucco va crește concurența la prețuri și va ușura dependența lor energetică de Rusia. Dar o serie de eșecuri au oprit Nabucco. În 2013, unul dintre principalii săi finanțatori, o importantă companie germană de utilități, s-a retras și apoi consorțiul care urma să-i furnizeze gaze naturale a respins Nabucco drept legătura preferată cu Europa. În cele din urmă, Moscova părea că a cucerit Ungaria, o țară cheie de tranzit Nabucco, către tabăra South Stream la începutul anului 2014. A făcut acest lucru acordând Ungariei ajutor pentru industria siderurgică aflată în dificultate și creditul de stat pentru construirea a două noi blocuri de energie nucleară la centrala nucleară Paks. Deși există încă speranțe pentru conducta trans-adriatică, care intenționează să livreze gaze naturale în Grecia și în Italia, această rută ar lăsa țări precum Bulgaria și România dependente de energia rusă. [10]

Pe termen scurt, Germania are puține opțiuni bune. Aproape jumătate de secol de alegeri au creat situația în care se află Germania. Nu este realist să credem că ar putea fi inversate rapid. Unii germani care simpatizează viziunea lui Schröder susțin că nimic nu trebuie inversat și că, dacă i se acordă mai mult timp și înțelegere, Rusia se poate schimba. Dar restul Germaniei nu mai este atât de sigur. De fapt, mai mulți germani au o viziune slabă asupra Rusiei decât americanii, potrivit sondajului German Marshall Fund de la sfârșitul anului trecut. [11] Dar pentru a îmbunătăți starea securității sale energetice, Germania trebuie fie să creeze noi surse interne de energie, fie să le găsească în altă parte.

Desigur, cel mai rapid mod de a crea noi surse interne de energie nu este să le aruncați pe cele deja existente. Pe scurt, Germania ar putea încetini sau opri procesul de dezafectare rapidă a centralelor sale nucleare. În loc să elimine treptat energia nucleară, ar putea înlocui centralele sale de ultimă generație cu cele de generație următoare care produc mai puține deșeuri radioactive și ar avea garanții suplimentare împotriva topirii. Dar acest lucru este puțin probabil, având în vedere forța sentimentului anti-nuclear din Germania.

Un alt curs ar fi ca Germania să-i accelereze Energiewende. Teoretic, cu cât se poate face mai rapid tranziția către energia regenerabilă, cu atât este mai bună. Din păcate, simpla creștere a surselor de energie regenerabile intermitente ale Germaniei ar crește, de asemenea, volatilitatea electricității de pe rețeaua țării. Acest lucru, la rândul său, ar exacerba dificultățile (și costurile) în echilibrarea ofertei și cererii de energie electrică a rețelei. Pentru a face acest lucru astăzi, Germania a trebuit să importe și să ardă mai mult cărbune, ridicând emisiile de dioxid de carbon ale țării la cele mai ridicate niveluri din 1990. În mod ironic, încercarea Germaniei de a fi mai prietenoasă cu mediul a dus la poluarea mai mare [12].

Deoarece tehnologia de stocare a energiei electrice pe scară largă este încă indisponibilă, Germania ar putea accelera planurile sale de a construi 4.000 km de noi linii de transport pentru a transfera electricitatea din părți ale țării în care se produce energie regenerabilă în acele părți în care vor exista lipsuri după centralele sale nucleare. sunt inchise. Până în prezent, au fost construiți doar 300 km de linii de transmisie. Într-un singur punct, 15 din 24 de proiecte de extindere a rețelei au întârziat până la șapte ani. Motivele pentru care variază: dificultăți în asigurarea finanțării adecvate, lipsa de coordonare între statele germane și opoziția paradoxală din partea cetățenilor germani care „(cer) încetarea energiei nucleare, dar (obiectează) pentru noua rețea de transport care se construiește în curtea lor. ”[13]

Un al patrulea curs pentru Germania ar fi utilizarea tehnologiei de fracturare hidraulică (cunoscută sub numele de fracking) pentru a produce gaze naturale din formațiunile de șist care se află sub statele sale nordice. La începutul anului 2013, se părea că Germania ar lua în considerare în mod serios fracking-ul ca pe o metodă de alimentare a centralelor electrice pe gaz. Dar un an mai târziu, îngrijorările interne cu privire la posibilul impact asupra mediului al tehnologiei au depus în esență această soluție. [14]

În ceea ce privește aprovizionarea cu gaze naturale a Germaniei din alte părți, este mai ușor de spus decât de făcut. Având în vedere investițiile financiare majore pe care companiile germane le-au făcut în Nord Stream și faptul că tocmai a venit online, ar fi dificil ca Berlinul să se întoarcă brusc de la acesta. Având în vedere că proiectul de conducte Nabucco s-a împiedicat pentru moment, Germania s-ar putea orienta către câmpurile de gaze naturale offshore ale Norvegiei. Cu toate acestea, aceste câmpuri sunt prea mici pentru a satisface toată cererea de gaze naturale a Germaniei. În cele din urmă, Germania ar trebui să facă noi investiții de miliarde de euro pentru a construi terminale de gaze naturale lichefiate pentru a importa gaze naturale din surse mai îndepărtate. Chiar dacă sunt lăsate neutilizate, astfel de terminale ar oferi Germaniei flexibilitatea de a face acest lucru, dacă ar apărea vreodată nevoia. Deși extrem de scumpe, acestea ar oferi Berlinului mai mult spațiu de negociere cu furnizorii săi existenți de gaze naturale, precum Rusia.

Deocamdată, planul Germaniei este de a continua cu al său Energiewende. Într-adevăr, Berlinul nu poate face altceva, având în vedere că legislația germană îl împiedică să renunțe retroactiv la actualul său sistem de subvenții. Și, după cum au calculat unii, schimbarea schemei acum nu ar face prea mult pentru a-și modifica costurile economice. Dar Germania ar putea schimba obiectivul programului său de subvenționare de la crearea mai multor energii regenerabile la implementarea de noi tehnologii de stocare a energiei electrice, cum ar fi volanele sau gazul către energie electrică (indiferent de nivelul lor actual de dezvoltare) sau accelerarea construcției noii sale rețele de transport (chiar dacă asta înseamnă primând interesele parohiale ale statelor germane). Astfel de măsuri ar face Energiewende mai practic, dar nu putea elibera Germania de dependența crescândă de gazul natural rusesc. [15]

Germania are nevoie de energie fiabilă și rentabilă pentru a-și susține economia industrială de clasă mondială. Energiewende a demonstrat că sursele de energie regenerabile pot satisface o parte substanțială a cererii de energie electrică a Germaniei. Dar nu pot satisface toate acestea și nici nu pot asigura stabilitatea rețelei electrice a țării fără sprijinul centralelor termice pe cărbune și gaz. Asta înseamnă în cele din urmă să ne dăm seama cum să ne ocupăm de Rusia.

Poate că este timpul ca Berlinul să reconsidere aroma Ostpolitik că ar trebui să urmărească. Pentru tot angajamentul Germaniei cu Rusia din ultimii 44 de ani, motivațiile de bază ale politicii externe ruse sunt fundamental unverändert (neschimbat). Preocupări similare de securitate continuă să informeze comportamentul strategic al Rusiei. Ceea ce s-a schimbat în anii care au urmat a fost doar capacitatea Rusiei de a acționa pe baza impulsurilor sale.

Ca atare, Rusia va continua să se aplice în gândirea politicii externe germane, așa cum a fost încă din secolul al XIX-lea. La urma urmei, Germania a fost întotdeauna o țară în mijlocul Europei, cu puteri mari la est și vest. A crede că Germania s-ar putea distanța complet de vecinul său masiv din est nu este realist. Cu toate acestea, poate o nouă încarnare a Ostpolitik este justificat, unul care este urmărit sub steagul Wandel durch Stärke (schimbare prin putere). Acesta ar fi ceva pe care Rusia (și liderii ruși) l-ar înțelege și îl vor lua mai în serios atunci când își urmează agenda în Europa. Stärke ar necesita ca Germania să devină mai practică nu numai despre securitatea sa energetică, ci și despre securitatea sa națională.

[1] „Lecții de germană” Economist, 3 aprilie 2008.

[2] Unii ecologiști germani susțin că mai multe surse de energie regenerabile nu ar submina fiabilitatea rețelei. Cu o cantitate suficientă de energie eoliană și solară răspândită în toată Germania, ar fi suficient vânt sau soare undeva pentru a asigura un flux consistent de energie electrică către rețea. Ca dovadă, aceștia indică faptul că rețeaua Germaniei nu a eșuat încă. „Cum să pierzi jumătate de trilion de euro”, Economist, 12 octombrie 2013.

[3] Exceptarea companiilor de la plata subvenției a atras atenția comisarului pentru concurență al Uniunii Europene, care a început să investigheze dacă întregul sistem de subvenții și scutiri încalcă legislația europeană. Henning Gloystein și Vera Eckert, „Analiză: gospodăriile germane plătesc pentru prețuri mai mici ale energiei industriale”, Reuters, 21 mai 2013 Bjørn Lomborg, „Politica energetică a Germaniei este scumpă, dăunătoare și miopă”. Timpuri financiare, 16 martie 2014.

[4] „Fostul cancelar Schröder îl apără pe Putin la Helsinki” Helsingin Sanomat, 8 mai 2007, https://www.hs.fi/english/article/Ex-Chancellor+Schr%C3%B6der+defends+Putin+in+Helsinki/1135227092892 J. Himmelreich, „Wieder nüchtern warden”, Tagesspiegel, 15 ianuarie 2006.

[5] După ce Schröder a părăsit funcția, a devenit președintele comitetului de acționari al Nord Stream. Mai târziu s-a alăturat consiliului de administrație al TNK-BP, o societate mixtă între companiile energetice rusești și europene. În timpul crizei ucrainene, el a susținut că acțiunile Rusiei în Crimeea nu s-au diferit de intervenția NATO în Kosovo în 1999. Schröder și-a continuat prietenia cu Putin, petrecându-și chiar și cei șaptezeci de ani cu el. Andrea Thomas, „Ex-cancelarul german Schröder sărbătorește ziua de naștere cu Putin din Rusia” Wall Street Journal, 29 aprilie 2014 Christopher S. Chivvis și Thomas Rid, „Rădăcinile politicii Rusiei germane” Supravieţuire 51: 2 (aprilie-mai 2009), pp. 105-122 „Politica Rusiei Germaniei” Economist, 22 martie 2014 Gerhard Schröder, „Schimbarea prin integrare”, Spiegel Online, 22 mai 2007, https://www.spiegel.de/international/world/former-german-chancellor-advocates-closer-ties-with -moscow-change-through-integration-a-484013.html.

[6] Matthew Karnitschnig, „Germania corporativă se opune sancțiunilor” Wall Street Journal, 2 mai 2014, pp. A1, A6 Matthew Karnitschnig, „Germania și # 8217s Angela Merkel trece încet cu putinul rus asupra Ucrainei” Wall Street Journal, 7 aprilie 2014 Alison Smale, „Criza din Ucraina limitează relația Merkel cu Putin” New York Times, 12 martie 2014.

[7] Nord Stream este format din două conducte, cu o capacitate anuală totală de 55 de metri cubi. Problemele de continuare a conductelor au limitat fluxul Nord Stream la jumătate din capacitatea sa până în 2014. „Rusia, UE sunt de acord să lase conducta germană să ruleze la capacitate maximă”, RIA Novosti, 29 ianuarie 2014, https://en.ria.ru/world/ 20140129/186999579 / Rusia-UE-Accept-să-lăsăm-German-Pipeline-Run-at-Full-Capacity.html.

[8] Michael J. Sodaro, „Politica externă sovietică și cele două state germane”, Consiliul național pentru cercetarea sovietică și est-europeană Document de lucru, Octombrie 1988, pp. 58-66.

[9] Alan Cullison, “Russia Tightens Its Grip in Belarus,” Wall Street Journal, Nov. 26, 2011.

[10] Selina Williams and Vanessa Mock, “Gazprom Pushes Ahead With New Pipeline, Despite Ukraine Standoff,” Wall Street Journal, Apr. 8, 2014 “Power out(r)age,” Economist, Feb. 10, 2014 Vladimir Socor, “Russian Energy Projects and Hungarian Politics,” Jamestown Foundation Monitorul zilnic Eurasia, Feb. 10, 2014 Art Patnaude and Jan Hromadko, “European Pipeline Loses Bid to Ship Gas,” Wall Street Journal, Jun. 26, 2013.

[11] Steve Szabo, “Germany Faces Tough Choices on Russia,” GMF Blog, German Marshall Fund of the United States, Dec. 11, 2013, https://blog.gmfus.org/2013/12/11/germany-faces-tough-choices-on-russia.

[12] Stefan Wagstyl, “German coal use at highest level since 1990,” Timpuri financiare, Jan. 7, 2014.

[13] “Tilting at windmills,” Economist, Jun. 15, 2013.

[14] Vera Eckert, “Unleash German shale to halt gas output decline, industry pleads,” Reuters, Feb. 6, 2014 William Boston, “Germany Debates Fracking as Energy Costs Rise,” Wall Street Journal, Mar. 1, 2013.

[15] Chris Nelder, “Turn Up the Juice: New Flywheel Raises Hopes for Energy Storage Breakthrough,”

American științific, Apr. 10, 2013, https://www.scientificamerican.com/article/new-flywheel-design.

Felix K. Chang is a senior fellow at the Foreign Policy Research Institute. He is also the Chief Operating Officer of DecisionQ, a predictive analytics company, and an assistant professor at the Uniformed Services University of the Health Sciences.


Ostpolitik in Germany

West Germany’s relations with the East European states had virtually stagnated since the establishment of the Hallstein Doctrine in the mid-1950s. In 1970, in an attempt to lessen tensions in Europe, Brandt and his FDP minister for foreign affairs, Walter Scheel, agreed to negotiate with the communist bloc. For the first time since 1948, the top politicians of the FRG and the GDR held talks, with Brandt and the East German prime minister, Willi Stoph, meeting in Erfurt in East Germany and Kassel in West Germany. Although the talks produced no concrete results because Brandt refused to recognize the GDR as a sovereign state, communication lines were reopened.

After coordinating policy goals with the United States, the FRG also entered negotiations with the Soviet Union on a treaty normalizing relations, in which both countries renounced the use of force. The FRG agreed to make no territorial claims, and it recognized de facto the Oder-Neisse border and the border between the FRG and the GDR. FRG negotiators, however, insisted that such agreements did not alter the West German position on future reunification of the country and that the responsibilities of the Four Powers in Germany remained unchanged by the treaty. They also linked the signing of the treaty to a Soviet promise to open talks on normalizing the Berlin situation. After the Soviet Union had agreed to these conditions, the Treaty of Moscow was signed in August 1970. The agreement opened the road to negotiations with other countries of the Soviet bloc.

In December 1970, after ten months of complicated negotiations, the FRG and Poland signed the Treaty of Warsaw. The treaty contained essentially the same points as the Treaty of Moscow on the question of Poland’s western border, the renunciation of territorial claims by the FRG, and the ongoing responsibilities of the Four Powers. In return, Poland agreed to allow ethnic Germans still in Poland to emigrate to the FRG. During the subsequent debates on the ratification of the two treaties, the CDU/CSU and part of the FDP made their consent contingent on the formulation of a strong statement by the Bundestag underscoring Germany’s right to reunification in self-determination and of the Allies’ responsibilities for Germany and Berlin.

Concurrent with the negotiations on the treaties of Moscow and Warsaw, the Four Powers undertook to end disagreement about the status of Berlin in talks that ultimately led to the Four Power Agreement (also known as the Quadripartite Agreement) of September 1971. The talks, which began in March 1970, got off to a difficult start because the Western Allies and the Soviet Union were deeply divided over their basic interpretation of the “status of Berlin.” After they “agreed to disagree” on this point, progress was finally made, and all sides concurred that the status quo of Berlin should not be changed unilaterally.

The Soviet Union made two very important concessions: traffic to and from West Berlin would be unimpeded in the future, and the existing ties of West Berlin to the FRG were given de facto recognition. Soviet officials, however, insisted that West Berlin was not to be considered a territory belonging to the FRG and therefore was not to be governed by it. Furthermore, the Soviet Union made the conclusion of the agreement among the Four Powers contingent on the signing of the Treaty of Moscow between the FRG and the Soviet Union, which was still under negotiation. They thereby established the same linkage that the FRG had demanded, but in reverse.

The Four Power Agreement charged the governments of West Berlin and the GDR with negotiating an accord that would regulate access to and from West Berlin from the FRG and secure the right of West Berliners to visit East Berlin and the GDR. The Transit Agreement of May 1972 arranged these matters and also secured the rights of GDR citizens to visit the FRG, but only in cases of family emergency.

Following the negotiations on traffic between the FRG and the GDR, both sides recognized the feasibility of arriving at a more comprehensive treaty between the two German states. Talks began in August 1972 and culminated in December 1972 with the signing of the Basic Treaty. In the treaty, both states committed themselves to developing normal relations on the basis of equality, guaranteeing their mutual territorial integrity as well as the border between them, and recognizing each other’s independence and sovereignty. They also agreed to the exchange of “permanent missions” in Bonn and East Berlin to further relations.

After the bitterly contested approval of the Basic Treaty by the SPD-FDP-controlled Bundestag in May 1973, a political decision that the CDU/CSU had warned against for decades became a reality: West Germany’s de facto recognition of East Germany as a separate state. To many conservatives, the Basic Treaty represented the failure of the Hallstein Doctrine and a final blow to the possibility of Germany’s reunification. Bavaria filed a suit in the Federal Constitutional Court in Karlsruhe to prevent the treaty’s implementation, but the court held the treaty to be compatible with the provisions of the Basic Law. As a result of the treaty, the FRG and the GDR became members of the UN in June 1973.

Among the states to the east, Czechoslovakia remained the only neighbor with which West Germany had not yet normalized diplomatic relations. Negotiations with this country proved to be considerably more difficult than those with the Soviet Union or Poland. The main obstacle was a difference in interpreting the Munich Agreement of September 1938. On the one hand, the FRG maintained that the accord itself had to be considered legally valid but that the occupation of Czechoslovakia in March 1939 had voided its provisions. Czechoslovakia, on the other hand, insisted that the accord be considered void from the very beginning. Both sides finally agreed that the accord was to be considered void, but that all legal proceedings in the occupied territory between 1938 and 1945 were to be upheld. Once this basic understanding had been reached, the treaty with Czechoslovakia, known as the Treaty of Prague, similar in content to the Treaty of Warsaw, was signed in December 1973, and diplomatic relations were established. Shortly thereafter, West Germany exchanged ambassadors with Hungary and Bulgaria.


Fifty Years since Ostpolitik. How Willy Brandt’s Diplomacy Transformed Europe

Stephan Kieninger is a historian and the author of two books on the history of détente and Euro-Atlantic security: “The Diplomacy of Détente. Cooperative Security Policies from Helmut Schmidt to George Shultz” (London: Routledge, 2018) and “Dynamic Détente. The United States and Europe, 1964–1975” (Lanham: Rowman & Littlefield, 2016). His current research looks into NATO enlargement and the search for the post-Cold War order. He received his Ph.D. from Mannheim University. Formerly, he was a Postdoctoral Fellow at Johns Hopkins SAIS, a Fellow at the Berlin Center for Cold War Studies and a Senior Research Associate at the Federal German Archives.

It is fifty years since the start of Willy Brandt’s Ostpolitik. Brandt was a peculiar figure in contemporary history. Brandt’s dropping to his knees in front of the Warsaw Ghetto Memorial in 1970 is one of the most iconic gestures of modern European history. In 1971, he was awarded the Nobel Peace Prize for his contributions to peace and security. His statecraft created a new quality of international relations. His Ostpolitik was aimed at the emergence of a united Germany and a Europe whole and free. His objective was to “reunite what belongs together” as he famously said when the Berlin Wall came down on November 9, 1989. Ostpolitik helped to lay the seeds of democracy in the Warsaw Pact countries. Brandt’s aim was to encourage the slow and difficult process of Eastern Europe’s reassociation with the rest of the world. Ostpolitik and the Helsinki Final Act of 1975 turned freedom and openness into the pivotal principles of Europe’s security. The Final Act’s provisions on human rights and the freer movement of people, information, and ideas turned into the ferment for a transnational network of dissidents, human rights activists, and peace movements that challenged Communism in Eastern Europe and the Soviet Union until its demise. Willy Brandt had envisioned this dynamic Helsinki effect: He believed in soft power and in the ability to facilitate liberalizing changes in the societies of Eastern Europe.

Willy Brandt had envisioned this dynamic Helsinki effect: He believed in soft power and in the ability to facilitate liberalizing changes in the societies of Eastern Europe.

After the federal elections on September 28, 1969, it took Brandt merely four weeks to form a coalition government with the Free Democratic Party (FDP). Brandt, who ran for the third time after 1961 and 1965, was elected chancellor on October 21, 1969, the first Social Democratic chancellor in the postwar period. Thereafter, he began to pursue his Ostpolitik initiatives at enormous speed. The Moscow Treaty in August 1970 was the first tangible result, followed by the Warsaw Treaty in December 1970, the Quadripartite Agreement on Berlin in September 1971, and the so-called “Basic Treaty” with East Germany of November 1972 that turned out to be the beginning of new era in West Germany’s relations with the German Democratic Republic. Brandt’s recipe for success was a comprehensive concept for Ostpolitik that had been developed in intense discussions with the Kennedy and Johnson administrations during Willy Brandt’s tenure as Governing Mayor of Berlin and foreign minister of the Grand Coalition government with the conservative CDU and CSU parties between 1966 and 1969. Fifty years ago, in the autumn of 1969, Brandt initiated the implementation of Ostpolitik’s blueprint. The key to success was support from the Nixon administration. Unlike Kennedy and Johnson, Nixon and Kissinger never became friends with Brandt. Nixon was troubled that Brandt’s Ostpolitik, however well intentioned, contained the danger of a resurgence of German nationalism. Brandt was utterly conscious of Nixon’s mistrust: He felt responsibility to limit the risks of his diplomacy and to define the horizons of Germany’s foreign policy. At the same time, Brandt dared to raise the question of German national interests and attempted to relate them—and indeed succeeded in relating them—to the common interests of the West. Looking back, Henry Kissinger said that “the great quality of Brandt was a combination of a prophetic vision and the ability to translate it into human experience. No formal statements could have reassured the rest of the world as much as suggestions like the visit to the Warsaw Ghetto and the commitment that Brandt represented to the kind of human values that had not been associated with a national German policy or much of modern history.”[1]

[1] Henry Kissinger, “The Response,” in Remembering Willy Brandt (Berlin: Schriftenreihe der Bundeskanzler-Willy-Brandt-Stiftung, Volume 10, 2003), p. 45.


Paradoxes of Ostpolitik : Revisiting the Moscow and Warsaw Treaties, 1970

This article reexamines the diplomacy of Willy Brandt’s Ostpolitik , focusing on two landmark achievements in 1970: the Moscow Treaty in August, and the Warsaw Treaty in December. On the basis of declassified US and German documentation, it argues that envoy Egon Bahr’s unconventional approach resulted in a poorly negotiated treaty with the Soviet Union that failed to address vital problems such as the status of Berlin. The outcome deepened political polarization at home and proved disconcerting to many West German allies it also forced the four World War II victors—Britain, France, the United States, and the Soviet Union—to save Brandt’s Ostpolitik by grinding out an agreement on access to Berlin. By contrast, West German negotiations in Warsaw yielded a treaty more in line with West German expectations, though the results proved sorely disappointing to the Polish leadership. Disagreements over restitution payments (repacked as government credits) and the emigration of ethnic Germans would bedevil German-Polish relations for years to come. Bonn’s Ostpolitik thus had a harder edge than the famous image of Brandt kneeling in Warsaw would suggest.

In diesem Aufsatz wird die Diplomatie der Ostpolitik Willy Brandts neu betrachtet und zwar mit einem Fokus auf deren zwei Meilensteine des Jahres 1970, den Moskauer Vertrag vom August und den Warschauer Vertrag vom Dezember. Auf der Basis freigegebener US-amerikanischer und deutscher Akten wird argumentiert, dass Botschafter Egon Bahrs unkonventionelle Herangehensweise zu einem schlecht verhandelten Vertrag mit der Sowjetunion führte, in dem es versäumt wurde, essentielle Fragen, wie etwa den Status Berlins, anzusprechen. Das Ergebnis vertiefte die politische Polarisierung in der Bundesrepublik und gab den westlichen Alliierten Anlass zur Sorge darüber hinaus wurden die vier Siegermächte des Zweiten Weltkrieges – Großbritannien, Frankreich, die Vereinigten Staaten und die Sowjetunion – gezwungen, Brandts Ostpolitik durch eine mühsam zustande gekommene Einigung über den Zugang zu Berlin zu retten. Im Gegensatz dazu führten die westdeutschen Verhandlungen in Warschau zu einem Vertrag, der eher den westdeutschen Erwartungen entsprach, wobei die Ergebnisse aus Sicht der polnischen Führung freilich überaus enttäuschend waren. Unstimmigkeiten bezüglich Wiedergutmachungszahlungen (neu verpackt als Regierungskredite) und die Emigration ethnischer Deutscher würden die deutsch-polnischen Beziehungen auf Jahre hinaus erschweren. Die Bonner Ostpolitik hatte in der Tat schärfere Kanten als das berühmte Bild eines knienden Brandts in Warschau suggeriert.


Ostpolitik and the CSCE

Since 1966, both the trend towards détente and the project of a conference on security in Europe went through various phases before finally resulting in a process leading to the creation of the CSCE in 1972. Détente and the CSCE process both focussed on the territorial order in Europe to which the German question still held the key, and on the lessening of tensions in East-West relations and the expansion of contacts between Western and Eastern Europe . The CSCE's Final Act, signed on August 1 st , 1975 , in Helsinki , finally offered a perspective on how the division of the continent in the Cold War might eventually be overcome. Support for this vision varied according to the different actors and their motives. As seen from the Federal Republic of Germany, the CSCE at least offered an opportunity to work for greater permeability of the inner-German border and &ndash in the long reach &ndash for an end to the nation's division. Bonn 's second long-term goal was the liberalisation of Eastern Europe by opening up the Soviet empire to the West, thus weakening the hold of the Soviet Union 's hegemonic power over its allies. The reactions of the Warsaw Pact's member states ranged from open rapprochement to feeling threatened, according to their national interests and self-perception. More, please click here.

The study aims to analyse the developing policies and goals of the Federal Republic of Germany in connection with those of its major Western allies during the years of détente, 1966-1975. The origins, politics and ultimate goals of the Neue Ostpolitik devised by Brandt and Bahr are the focus of all research conducted within the framework of the project. "National interest" and "growing up" remained key terms in the public debate of the 1970s, signalling a new phase in West German history and a deep desire for more independence in international affairs than had hitherto been possible. Bonn acquired a greater influence within the Western alliance, and greater room for manoeuvre towards the Eastern bloc and vis-à-vis the so-called Third-World. The controversy over the nature and significance of German national interest in 1989/90 all but neglected the results and definitions arrived at almost two decades earlier. It is within this context that the project aims to analyse the relations between the FRG and its major Western allies (the United States, France and Britain), as well as considering the overall context of European integration and East-West détente. More, please click here.


Pope Francis, His Ostpolitik and the Issue of History

Cardinal Pietro Parolin, Vatican Secretary of State, traveled to Russia August 21-24, and everything went fine, according to reports. At a first sight, it seems too early to think about a possible trip to Moscow for Pope Francis, while it is more likely that we will see a second meeting between Pope Francis and the Russian Patriarch Kirill, after the first, historic meeting between a Pope and a Moscow Patriarch that took place February 12, 2016.

Is the trip a sign that Pope Francis’s diplomacy toward the eastern European countries is succeeding?

There is no simple answer to this question. One of the most developed topics around the trip is that of the so-called Vatican Ostpolitik. Ostpolitik describes the Holy See’s policy with the eastern bloc countries that were on the other side of the Iron Curtain. Ostpolitik was a diplomacy of dialogue, developed in the 60s by Msgr. Agostino Casaroli, later St. John Paul II’s Secretary of State.

Ostpolitik was very much criticized within Church ranks, especially from the Cardinals of the Church of Silence, i.e., Cardinal Stefan Wyszynski, Primate of Poland, and above all Cardinal Jozef Mindszenty, Archbishop of Budapest-Esztergom. They both considered the Holy See’s approach as amounting to too much dialoguing with the countries of the Soviet bloc.

Cardinal Mindszenty, who had to live for years in the US Embassy in Budapest to escape arrest after he had earlier been subjected to a farcical trial, died in exile. Cardinal Wyszynski even said once during a Synod: “Homo Casaroliensis non sum”, “I am not a Casaroli man.”

Considering that Cardinal Parolin was trained under Cardinal Casaroli, his appointment as Nuncio to Venezuela was interpreted as a rejection of the Vatican Ostpolitik. His return to Rome, and his way of building bridges, was then interpreted as a return of Ostpolitik, to be applied in difficult situations like the relations with China.

But can the discussion really be reduced to being for or against Ostpolitik?

As always during this pontificate, it is noteworthy that the discussion has been carried on quasi political lines. Cardinal Parolin continues to garner ever more consideration within Church ranks. However, his defenders have also targeted those who criticized the Cardinal’s diplomatic approach, labeling them as clerical. To those who object that the Casaroli approach which Cardinal Parolin is said to be following is diplomacy without faith, Parolin’s defenders reply that both Parolin and Casaroli are directly inspired by their vocation.

Perhaps it is the term Ostpolitik that does not work. Gian Maria Vian, Editor of the Vatican newspaper, L’Osservatore Romano, raised this point in a contribution he made to the book Agostino Casaroli: lo sguardo lungo della Chiesa.

According to Vian, the term Ostpolitik is “easy and evocative”, but it is not “the most precise”, as it comes from the German policy of opening toward Communist countries. The Church’s opening started earlier.

Vian explains that the origins of the Holy See’s action in the eastern countries “dates back to Pope Benedict XV. In 1918, Benedict sent Achille Ratti to Poland”. Ratti’s mission “came some years before the short one of another future Pope, the young Giovanni Battista Montini, who served in the Warsaw nunciature in 1923. He stayed there for just a few months, probably because of his poor health.”

After returning from his mission, and being elected Pope with the name of Pius XI, “Ratti attempted to negotiate impossible treaties with the Soviets, also through the Nuncio [Eugenio] Pacelli.”

Pacelli will be later appointed Pius XI’s Secretary of State, and he will be then elected Pope Pius XII. An anti-communist, Pope Pius XII – Vian recounts – “was very pragmatic in facing the Nazi threat. He asks the US Bishops to convince American Catholics not to oppose to the alliance of their country with the Soviet Union. He uses the IOR, with adventurous operations, to support with many millions of dollars the US war industry against Hitler and the Third Reich.”

This is how “Pius XII becomes a target, at least since 1944, when attacks – also supported by the Russian Church – are launched against a Pope accused of being silent in front of the Nazi crimes, to the point of being an accomplice.” These were the effects of the Soviet Union’s Westpolitik, fed with disinformation.

And this is how we get to Casaroli’s Ostpolitik. Casaroli was appointed Secretary of State by St. John Paul II. George Weigel, in his book The End and the Beginning, noted that John Paul managed the Holy See’s moves toward the countries of the Soviet bloc directly from the papal apartments. The Pope – according to Weigel – was not as intransigent as Cardinal Mindszenty, but not as “collaborationist” as Cardinal Casaroli was.

“To Casaroli” – Zbigniew Brzezinski, quoted in the Weigel’s book, noted – “Communism was a form of power one should cohabitate with. To John Paul II, Communism was an evil that could not be prevented, but could be weakened.”

Today, there is a different situation. The theme of communism as political power can be applied mostly to Asian countries, China and Vietnam above all. On the other hand, the Holy See’s dialogue with the countries of the former Soviet bloc is considered largely in terms of ecumenical dialogue.

As there were Orthodox who supported the campaign against Pope Pius XII, there were also Orthodox who protested against the possible canonization of Cardinal Aloizje Stepinac of Zagreb, another martyr of the Church of Silence. Pope Francis responded to these critics by setting up a mixed commission that did not lead to any conclusion and saw everyone remaining fixed on their original positions. When it comes to relations with the Orthodox world, history is crucial. But for the Orthodox, it is mostly a political issue.

Just as political was the approach taken by the Moscow Patriarchate to the Catholic Church. This rapprochement was partially suggested by the perceived need of the Russian Orthodox hierarchy to have same direct channel with the Holy See as that of Patriarch Bartholomew of Constantinople – especially in view of the Pan-Orthodox Synod which took place in June 2016 without the participation of the Moscow Patriarchate. But the rapprochement was also fostered by Russia’s need to have an international partner in these times of diplomatic isolation.

It is not surprising that during the meeting he had with Cardinal Parolin, President Putin showed his appreciation for the collaboration between the Moscow Patriarchate and the Catholic Church on the big issues of secularization and global peace: the Russian president is aware of the extraordinary role that religions have in shaping popular sentiment.

Nor was it surprising that the meeting left some issues unresolved. It could not be otherwise.

As are as the points in common are concerned, it is noteworthy that Cardinal Parolin had a long conversation with Russian Foreign Minister Lavrov. The two discussed the Ukrainian and Syrian crises. They also talked about the persecution of minorities in Middle East, especially the dramatic ones that involve Christians, and Lavrov agreed with Cardinal Parolin that minorities must be defended from the threat of Islamic extremism.

On this point, Christians of the Middle East have an optimistic take on the Kremlin’s pro-Assad politics, given that Catholics in Syria were not under threat from Assad. Pope Francis himself was accused of “ecumenical correctness” – in John Allen’s words – for supporting Catholics with these positions. In Cardinal Parolin’s mind, one must “talk and try to look for the dialogue with everyone,” Moscow included.

But there were also disagreements on other points, as Cardinal Parolin made clear during the press conference with Lavrov. One is the conditions of Christians in Russia. The Catholic Church in Russia has been asking for long time for a direct Vatican intervention in local situations where the freedom of worship is limited. Among these problems, is the issue of the Moscow real estate that once belonged to the Catholic Church and was seized in Soviet era, Msgr. Igor Kovalevsky, General Secretary of the Russian Bishops Conference, told Crux. Despite many declarations that claim the opposite, the local authorities have not yet returned many of these buildings and churches. Once again, history is crucial.

It is for this reason that Cardinal Parolin emphasized that his visit had an ecumenical value. In Russia, there are 773,000 Catholics, representing just the 0.5 per cent of the population. “Every religious community needs an adequate place for worship, a church, a temple, to profess their faith,” Cardinal Parolin said to the Moscow Archdiocese’s bulletin.

The theme of Catholic real estate seized in favor of the Orthodox Church is a key topic in every country of the former Soviet bloc. The Ukrainian situation is no exception.

The Ukrainian situation was among the issues in the relations between the Holy See and the Moscow Patriarchate, though the situation was not mentioned in depth for diplomatic reasons.

Despite the irregularities, the Moscow Patriarchate still considers canonical the Synod’s decision, though even those involved in the suppression of the 1596 Union of Brest have said that they were able to convert the Greek Catholic priests to Orthodoxy only with the help of the secret police.

Today, the Russian Orthodox Church frequently condemns the terrorist actions of the Crimean activists. However, according to data of the secret police, the Russian Orthodox Church took active part in the violent liquidation of the Ukrainian Greek Catholic Church (Bohdan R. Bociurkiv, The Ukrainian Greek Catholic Church and the Soviet State (1939-1950). Canadian Institute of Ukrainian Studies, Edmonton 1996.). No amount of scientific publishing nor the secret documents published so far have brought the Moscow Patriarchate to tell the truth. And this is not the only case.

The Greek Catholic Church chose the catacombs. It was prepared to do so since 1939, when Bolsheviks arrived in the western Ukraine and Metropolitan Sheptytsky immediately foresaw that a repression was in the offing. Sheptytsky send a letter to Rome, saying he was prepared to die for the Church, and predicted difficult times for the Church in 1944, shortly before dying. His faithful were ready.

When the Greek Catholics emerged from the catacombs, they struggled to regain what was previously theirs. This is what the Russian Orthodox still labels as proselytism.

This issue was part of the Cardinal Parolin’s talks in Russia. It shows that the real problem is always history. Until now, the eastern diplomacy of Pope Francis has mostly aimed to deal with concrete issues: from the diplomacy of the relics to the ecumenical one, from the diplomacy performed in order to protect Christians to that in favor of the family. The gaze set on the East consists in dialogue, from the historical point of view as well, as the commission set up to clarify the positions of Cardinal Stepinac shows.

Now, everyone is waiting for a possible trip to Russia by Pope Francis. The hope is that, as a consequence of the trip, dialogue will be carried out in a more consistent way, involving a reconciliation with history, before a theological or pragmatic reconciliation will take place.


Willy Brandt biographyThe Ostpolitik policy

Willy Brandt is the adopted name of Herbert Ernst Karl Frahm. Born in December 1913 to an unwed Lubeck shopgirl, he was raised by his maternal grandfather to be a fervent blue-collar socialist. As a teenager Brandt first joined the Socialist Party of Germany (SPD) in 1930, but one year later switched to a more radical spin-off, the SAP. In 1933, to escape arrest by the Gestapo, he changed his name to Willy Brandt and fled to Scandinavia where he was active as a journalist and in anti-fascist movements.

In 1945 / 46 he worked as a correspondent in Germany for Scandinavian newspapers and then became press officer at the Norwegian Mission in Berlin. Brandt was persuaded by fellow Social Democrats to apply for reinstatement of his German citizenship, which had been lifted by the Nazis in 1938.

Brandt, who is thin-skinned and sensitive, has often been called a "traitor" in West Germany for fleeing during the Nazi years. Brandt declares: "I did not regard my fate as an exile as a blot on my copybook, but rather as a chance to serve the 'Other Germany,' which did not resign itself submissively to enslavement."

In 1949 he was elected a member of the first parliament of the post-war West Germany that convened in Bonn. A fierce anti-communist and pragmatic socialist, Brandt quickly made a name for himself in the SPD serving as editor-in-chief of the social democratic Berliner Stadtblatt. In 1957 the SPD chose him as its candidate for the office of Governing Mayor in West Berlin.

At the 1958 Stuttgart Party Congress Brandt was elected to the Party Committee and he was prominent in the proceedings of an extraordinary party congress held in Bad Godesburg in 1959 where the policy outlook of the party was fundamentally adjusted in the so-called Godesburger Program which accepted that a social market economy had some advantages of and disavowed rigourously Marxist state ownership policies.

Journalist Egon Bahr, who was his press aide and who was to become his chief foreign policy advisor, began to propound the thesis that West Germany could influence developments within East Germany by establishing closer contacts with it. It was a concept that subsequently was expanded to include the entire East bloc. The turning point in Brandt's own thinking came on that fateful weekend of Aug. 12-13, 1961, when the East German state (the DDR) suddenly began to erect the Wall through the heart of Berlin to stem the outflow of East German refugees.

The Wall was a blatant violation of international understandings about free movement throughout the city, but the Western allies waited a full 48 hours before lodging an ineffectual protest with the Soviets. "Kennedy cooked our goose," said Brandt, and he fired off a blistering reproach to the President. (He later mellowed toward Kennedy, however, after the young President delivered his Ich bin ein Berliner speech in West Berlin in June, 1963.)

Brandt decided that if anything was to be done to ease relations between Bonn and East Berlin, the Germans would have to do it themselves. Willy Brandt and Egon Bahr presented their ideas regarding German and Eastern policies in July 1963 to a conference of the Protestant Academy in Tutzing. The basis of the "new Eastern and German policy", as it will be described, is the recognition that the European catastrophe began with the seizure of power by the National Socialists in 1933 and that Germany must accept the historical results. This recognition can lead to contact with the East European states in a climate of detente. The new policy conceptualized by Willy Brandt and Egon Bahr is circumscribed by concepts such as "change through rapprochement" (Bahr) and "policy of small steps" (Brandt).

It was the beginning of the later-to-be-famous policy of Ostpolitik, which sought to overcome the effects of the division of Germany and Europe on the basis of the recognition of its reality.

Among the early results of these policies were the Berlin Senates' signing in December 1963 of the so-called pass agreement with the DDR whereby permits were made available for limited visits by West Berliners to the Eastern sector of the city. The privilege was later extended to other citizens of the Federal Republic of Germany.

Brandt was nominated the SPD candidate for chancellor in 1965. One of the themes of his campaign for the chancellorship was based on the view that - "There will never be any real peace until we come to a settlement with our Eastern neighbors." Brandt's 1968 book, A Peace Policy for Europe held that "The recognition is growing that the nations of Europe must and will not simply come to terms with being permanently divided by the conflict between East and West . even fundamental differences of political conviction and of social structure need not hold back the states of Europe. from working together in areas of common interest for the consolidation of an enduring peace."

Brandt served as Vice Chancellor and Foreign Minister in a West German coalition government between 1966 and 1969. His election as West Germany's first Social Democratic Chancellor in October 1969 was a marginal victory. Germany was however in the process of profound change and, by this time, many of Brandt's liabilities were converted into assets. Once in office, he swiftly began executing a broad diplomatic design that has been ripening in his mind for years. Less than six weeks after he became Chancellor, Brandt went to The Hague for a meeting of the six heads of government of the Common Market countries. Largely because of Charles de Gaulle's refusal to allow the six to admit new members, the Common Market was stagnating there was feeling that it might fall apart unless it regained momentum. "The German Parliament and public expect me to return from this conference with concrete arrangements for the Community's enlargement," Brandt told France's President Georges Pompidou in open session. "Those who fear the economic strength of West Germany," he shrewdly added, "should favor expansion." Pompidou, who has come to regard London as a necessary counterbalance to Bonn, reversed his predecessor's policy and voted to reopen negotiations looking toward Britain's admission.

His Chancellorship became most renowned for the implementation of Ostpolitik and West Germany's further reconciliation with the outside world. In 1969 - a quarter of a century after World War II, no European peace treaty has been written, and, in a very real sense, the results of the war had not been resolved. In the West, Bonn had made detente impossible by refusing to acknowledge the loss of a huge chuck of its land to Poland and by stridently insisting that it would absorb East Berlin's Communist regime in an eventual German reunification. Willy Brandt was the first West German statesman reluctantly willing to accept the complete consequences of defeat: the lost lands, the admission of moral responsibility, and acknowledgement of Germany's participation.

Using West Germany's considerable strategic and economic leverage, Brandt tried to bring about an enlarged and united Western Europe, which would remain closely allied with the U.S. but would also have sufficient self-confidence and independence to form close ties with the Communist nations.

Brandt's government concluded a non-aggression treaty with the Soviet Union and also normalized relations with Poland, Czechoslovakia, and, finally, East Germany. What made Ostpolitik possible was the fact that Brandt's government recognized Europe's borders as inviolable, and furthermore that it acknowledged the existence of two states in the German nation. Even though formally Brandt did not give up on the objective of German unification, many Germans at the time seemed to have their doubts. For both East and West, Willy Brandt's road was potentially perilous. In the West, there were misgivings that Brandt's initiatives might end with Bonn's accepting onerous conditions from the Communists and getting little or nothing in return. In the East, there was concern that Brandt's policies would lead to more contact with the West than is either prudent or safe.

In this process, Brandt was implicitly challenging the Communist countries to expand their dealings with the West, and indirectly, to allow wider freedom for their own people. This challenge slowed the momentum of Brandt's diplomacy, but did not inhibit it completely. Opposed to the hard-liners in practically every politburo in the East bloc there were pragmatists who saw detente as a lesser threat to their continued control than the present deep economic difficulties. Those men argued that the only way to avoid domestic explosions was by securing more Western technological and economic help in order to revitalize their sagging economies and give their people a better life.

In 1971 Brandt was awarded the Nobel Peace Prize for his work in improving east-west relations. In elections in 1972 the SPD led by Brandt gained its largest election victory ever. A dramatic anti-climax came in May 1974 when Brandt resigned shocked by the discovery that one of his personal assistants, Guenter Guillaume, was a spy for the DDR.

Until his death at age 78 on October 8, 1992, near Bonn, three years after the collapse of the Berlin Wall, Brandt remained active in German politics, the Socialist International, and as an international spokesman for better North-South relations.


Communication in the Midst of Crisis

One of the most fascinating aspects of Bahr’s backchannel meetings is their increasing frequency against the background of the Euromissile crisis and the Soviet intervention in Afghanistan. Dialogue often tended to wane in crisis moments. Helmut Schmidt believed that it should be the other way around.

Increased tensions necessitated more dialogue: In 1978, 1980, and 1981, Schmidt and Brezhnev had three productive summit meetings. Their objective was to maintain the benefits of détente and to protect them against spillover effects from the Euromissile crisis. Preparatory efforts for all summits took place through the backchannel.

The evidence in Schmidt’s and Bahr’s papers also provides new information pertaining to the search for pan-European energy projects, which were seen as the most promising way to maintain a long détente in Europe. The Moscow Summit in 1980 paved the way for the construction of the single biggest pipeline for the transport of natural gas from the Soviet Union to Western Europe, despite the intermittent freeze in US-Soviet relations.

Schmidt’s and Bahr’s papers are unique sources that give a direct and unfiltered view on confidential talks that profoundly transformed the Federal Republic’s relations with the Soviet Union in a pivotal period of contemporary history. They demystify the conduct of backchannel diplomacy: It’s not about tricky games, it’s tedious work with lasting effect, and it’s all about trust building.


Priveste filmarea: La Revue à Plumes 2 dans la matinale dOstpolitik - Ibijaux